Create you own custom course. Learn How?

04
dec.

0
Minută dezbatere”Political changes in the South Caucasus”

Minută dezbatere”Political changes in the South Caucasus”

Multumim Florin Diaconu(intern Centrul de Studii Europene, masterand DRIIE-SNSPA) pentru realizarea minutei discutiei din data de 24 noiembrie pe tema: „Political Changes in the South Caucasus”.

Va invitam sa o cititi mai jos:

„Vineri, 24 noiembrie, a avut loc, sub patronajul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, dezbaterea cu titlul „Political Changes in the South Caucasus”, în care s-au analizat şi instrumentele pe care Uniunea Europeană le are la îndemână pentru a influenţa situaţia din Caucazul de Sud. Invitatul special al serii a fost dna. Miroslava Kulkova, doctorandă a Universităţii Caroline din Praga şi expertă în spaţiul est-european.

Tabloul prezentat de aceasta este cel al unei regiuni aflate într-o situaţie politică dificilă, cu state care se confruntă cu zone separatiste, o Rusie foarte influentă în zonă care ajută aceste regiuni separatiste, şi o Uniune Europeană care nu deţine mijloacele de influenţă necesare, fie că vorbim de un rol de mediere, fie că vorbim de aderarea acestora la UE.

Statele în discuţie sunt marcate de diversitatea lingvistică a zonei (cea mai mare din lume, conform autoarei) şi de ponderea economică redusă, Armenia, Azerbaidjan şi Georgia însumând o proporţie de 4,5% din PIB-ul Germaniei. Regiunea este atractivă, însă, datorită rezervelor de hidrocarburi de la Marea Caspică (controlate de Azerbaidjan) şi poziţiei geografice, care face din ţările respective ţinte ale eforturilor Rusiei, SUA şi UE cât şi ale Iranului şi Turciei de a influenţa zona.

Autoarea identifică trei regiuni separatiste, anume Osetia de Sud, Abkhazia şi Nagorno-Karabach, pe care le numeşte „state de facto”. Pentru primele două există, conform prezentării, o situaţie comună: în ambele zone au apărut mişcări separatiste după destrămarea Uniunii Sovietice, ambele „state de facto” sunt puternic susţinute financiar de Rusia (98% din bugetul Osetiei de Sud se datorează susţinerii financiare ruseşti, acelaşi procent fiind de 49% în Abkhazia), ambele state au trupe ale Federaţiei Ruse pe teritoriul lor, prezenţă acceptată de acestea, dar nu de Georgia, care le consideră parte ale teritoriului său suveran. Cel de-al treilea, Nagorno-Karabach, este susţinut de Armenia. În ceea ce priveşte recunoaşterea lor diplomatică, Osetia de Sud şi Abkhazia sunt recunoscute la ora actuală de Rusia, Venezuela, Nicaragua şi Nauru. Nagorno-Karabach nu este recunoscut de niciun stat, nici măcar de Armenia.

Mediul strategic la nivel regional arată, în opinia autoarei, în felul următor: Iran este puterea pragmatică ce are un act de balansare faţă de Armenia şi Azerbaidjan, Turcia este un aliat nu foarte dornic al Azerbaidjan, Rusia este statul cu cea mai mare influenţă şi cel mai capabil de a stabili situaţia de pe teren, SUA este un mediator care doreşte să micşoreze prevalenţa influenţei ruse, iar Uniunea Europeană este noul venit constrâns de alţi actori.

Chiar dacă poziţia sa nu este una puternică, Uniunea Europeană are o istorie îndelungată a implicării în Caucazul de Sud de după căderea URSS. În anii 1990, prezenţa UE a fost mai degrabă umanitară (trebuie menţionat că, în acei ani, abia se stabilea Uniunea Europeană şi rolul acesteia, inclusiv existenţa unei politici externe la nivel de Uniune Europeană), în principal prin intermediul „Food Security Program”. Situaţia s-a schimbat, spune Kulkova, odată cu adoptarea „EU Security Strategy”, din 2003, care îndemna UE la un rol mai important în regiune, cât şi odată cu extinderea UE către est. Tot în 2003 a fost numit un reprezentant special al UE pentru Caucazul de Sud. Dintre cele trei state, doar Georgia a fost inclusă în „Parteneriatul Estic”. Aceşti ani pot fi numiţi „Anii proiectelor”, din care putem aminti cel al gazoductului Nabucco, care urmărea extragerea de gaze naturale din Azerbaidjan şi transportul său către Europa, prin teritoriul georgian şi prin apele teritoriale turceşti, către România şi restul Europei. Războiul ruso-georgian din 2008 nu a mai făcut posibilă construcţia gazoductului, iar negocierile pentru aderarea Georgiei la NATO şi UE (trebuie menţionat că Georgia este statul cel mai dornic să adere la structurile euro-atlantice, după schimbările aduse de Revoluţia Trandafirilor, din 2003) nu au mai înaintat.

DCFTA (în traducere, Zona de liber schimb aprofundat şi cuprinzător), iniţiativă comercială a UE adresată şi Caucazului, a fost ratificată doar de Georgia; Armenia a refuzat (fiind membru al Uniunii Vamale Eurasiatice), iar Azerbaidjan a ales Parteneriatul Strategic, pentru a nu fi nevoit să se supună prevederilor UE pentru respectarea drepturilor omului.

Autoarea îşi încheie prezentarea afirmând că abordarea UE în regiune este un bazată pe „soft power”, dar ineficientă diplomatic şi lipsită de pârghii de influenţă comparabile cu alţi actori, iar, momentan, nu se întrevăd progrese pentru UE în Caucazul de Sud.”

No Comments

Reply

Sari la bara de unelte